Desi avea capul prea mare, limba lui nu era atat de aspra ca a unei pisici si rar se intampla sa ma viseze.
Ma traia tot timpul-cel mai mult, cand eu eram la serviciu sau plecata in vreo calatorie de reculegere sortita esecului.
Ma tragea langa el exact cand eu eram pe punctul de plecare spre parintii mei sau cand nu il auzeam din cauza castilor care imi turnau muzica pana in stern cu mai multe palnii.
Tot timpul il salva butoniera de la camasa (in forma de catarama de rigla de 20 de centimetrii) care se agata de bluzele mele crosetate de o munictoare vietnameza dezinteresata, dar eficienta.
Si dura.dura. Ne impacam. Aveam si un ritual al scaunelor pe care l-am aratat o data si prietenilor- care au preferat sa se comporte de ca si cum in momentul ala ne-am cunoscut cu ei si trecand prin toate formalitatile de cunoastere artificiala, ritualul nostru, visul nostru se pierdea.
Eu tot cred ca ne stiam de acum 4 veri cu ei, si patru cu altii.
Si, da, avea capul in forma de cap de pisica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu