fade to black

Mi-era groază să ieşim la cafenea ( „Tomorrow/Flawless ”). Şi ieseam des, de fapt, doar atunci ne vedeam (impropriu spus, veţi vedea de ce). Avea plăcerea asta din copilărie, să se abandoneze într-o ceaşcă imensă cu cafea, pentru că doar acolo se simţea cu adevărat liberă- purta întotdeauna pălării de la mama ei (îi plăcea să se certe cu ea seara pentru că atunci mama ei redevenea femeie). Şi mie îmi plăcea!rău! de ea. Cu atât mai mult cu cât o vedeam atât de puţin. Îi învăţasem conturul feţei cu tot cu conturul ceştii imense şi albe de cafea care îi răpea jumătate din algebra feţei. Întâlnirea începea tot timpul cu un compliment pentru ceasul meu cu arcurile ieşite intenţionat în afara cadranului. Nu uita niciodată să remarce. Ne aşezam şi preţ incorect pe câteva secunde credeam că asta va fi cea mai lungă întâlnire a noastră. Chelnerul o ştia de când era mică-eu eram intrusul! În momentul în care chelnerul ridica de la bar privirea ;i o servea spre noi, începeam să apun mai repede şi mai trist decât orice apus scăpat de două ori în mare (apusurile nu sunt niciodată identice)-ştiam ce urmează. Nu mai eram atent la nimic, tânjeam ca o albină „aprinsă” cu ochii sticloşi la văzul unei flori apetisante, după ultima ei cădere tensionată de buze. Apoi se făcea nevăzută. Intra în ceaşcă, cu totul. În astfel de momente imi era greu să le explic doar din priviri celorlalţi clienţi din cafenea că nu sunt genul care să iasă în oraş cu ceşti imense de cafea, dar că azi m-au prins în mijlocul excepţiei.