ne-telefoa-ne

Pana sa realizez, strabatusem tot orasul si lasasem sa se scurga toate receptoarele de la telefoanele publice.
Obisnuiam sa vorbim la telefoane publice, fiecare, in alt colt al orasului. De fapt, telefoanele nu mai functionau demult, dar noi continuam sa vorbim la ele sau cu ele. In primul rand ne placea sa tinem receptorul invechit intre maxilar si scobitura transversala a gatului. Era ca o parte dura care ne-a lipsit (lip-sit) si am hotarat sa ne-o adaugam fara aprobari prea multe (doar aprobarea de proximitate nejustificata). Conversatiile erau interminabile, cu riscul de a ma ma ma repeta, conversatiile erau interminabile, in-ter-mi-na-bil-le. Nimeni nu putea reproduce exact ce s-a discutat, de aceea discutii existau intotdeauna.
Intotdeauna nu se termina niciodata. O data si o data.
Asupra unui singur fapt am cazut rau de accord: “ne” nu se scrie niciodata legat de alte cuvinte care il doresc cu disprerare (neon, nesomn, nebun, necaz…cerinta pe loc: continuati sirul in ordinea lor, nu in a voastra). “Ne” e colierul meu. Uit sa-l dau jos. Orasul arata complet schimbat acum cu fire circulare albe si albastre incurcand rotile masinilor, mersul apasat al fotomodelelor si intrarile in magazinele de paine si zahar. Pentru toata lumea.
T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-T-t